Sine Deo

Mergeam pe un trotuar,
Prăfuit și cam gol
De pe o stradă anonimă,
Obosită și fără importanță
Cu pas mortuar.

Mi-ar fi plăcut să fi putut spune
Că meditam la nemurirea sufletului.
Că bâjbâiam după răspunsuri
La întrebări metafizice,
- perfide dar bune -

Dar adevărul fie redat
Mintea îmi era la fel de goală
Ca buzunarul din ultima zi
Înainte de mult-așteptatul salariu,
Deja dus și-amanetat.

Întins, cu capul răsucit către cer,
Zăcea pe piatra cubică un porumbel.
Il lovise probabil, în trecere,
Un șofer prea grăbit să ajungă
din urmă ziua de ieri.

I se juca vântul printre pene,
Treceau alte roți pe aproape
Și-aș fi trecut probabil mai departe,
Inutil și tot mortuar,
Îndepărtându-m-alene...

Întrebătoare, curioasă,
Neliniștită, temerară, disperată,
Singură, cuminte, încrezătoare,
Descurajată și tot nelămurită
Departe de casă,

Îi dădea încă ocol porumbița.

Regele negru

Mă recunosc învins. Mi-ai luat
Cele mai bune piese, şi prin gambit,
Mi-ai capturat regina.
Rămas-am iaraşi singur -
pe imensa tablă
Şi te simt frecându-ţi
Cu searbădă mândrie
O tâmplă mult prea albă.

Mă văd împresurat. Imi curge
pe careul negru, o lacrimă de sânge.
Şi puţin îmi pasă
Că îti apropii matul - eu sunt unic.
Au tremurat sub mine cai
Au râs nebuni
Şi turnuri de asediu
Şi-au preumblat potopul.

Mă simt îngenunchiat. Nu vreau
Să îmi aplec stindardul
Oriunde şi oricum
Dar reguli nu dictează-nvinsul...
Rămâne doar tăcerea
Printre coloane albe:
În sala curţii mele
Sunt suveran şi mort.

Regatul

Am plecat să mă plimb prin regat.
Măgulite, florile şi-au plecat corola,
Cu frunzele-atingând ţărâna.
Hrănite, adăpate? Suficient soare? Da?
E bine atunci. Grădinarii, politicoşi?
Mă bucur. Cum, prea multe
Capre de munte? Ronţăie petalele...
Ce îngrozitor! Vizitiu! Să limităm
Accesul cornutelor în Grădina-infinită.
Cum, nu putem? Nu se poate limita nimic
Infinit, decât poate, la infinit?
Neplăcut aspect. Să mergem mai departe...

Mi-am continuat plimbarea prin regat.
Incântaţi, copacii mi-au făcut vânt,
Cu ramurile lor noduroase.
Emblematici, cântaţi? Destule versuri? Da?
E bine atunci. Trilurile, odihnitoare?
Mă bucur. Cum, prea mulţi
Tăietori de lemne? Crestează tulpinile...
Teribil! Vizitiu! Să interzicem
Topoarele şi bardele în Pădurea-nesfârşită.
Cum, nu putem? S-ar întinde pădurea
La nesfârşit, înghiţind regatul?
Ingrijorător aspect. Haidem mai departe...

Mi-am încheiat plimbarea prin regat.
Consolate, păsările s-au rotit în cerc,
În semn de bun rămas.
Măiestre, majestoase? Senine văzduhuri? Da?
E bine atunci. Cuiburile, îndestulate?
Mă bucur. Cum, prea mulţi
Vânători? Pustiesc paşnicele ceruri...
Ce groaznic! Vizitiu! Să izgonim,
Puşti, carabine, să nu mai tragă-n păsări.
Cum, nu putem? E prea târziu acum
Căci lumea e clădită prin glasul surd al armei?
Cutremurător aspect. Închide uşa, vizitiu...

...Acesta nu-i regatul meu.

Rugăciune

Încălzeşte-mi sufletul, Doamne,
Să îmi pot purta crucea privindu-te în ochi.
Dă-mi puterea de a pleca fruntea,
Atunci când trufia îmi cere să păşesc,
Şi dă-mi apa înţelepciunii,
Pentru a-mi potoli setea de eternitate,
Îndrumă-mi paşii şi dă-le tăria
De care am nevoie
Pentru a-mi înfrunta Golgota.
Să nu-mi trimiţi în cale
Jidovi rătăcitori, hapsâni şi josnici,
Ce-mi cer să umblu când eu cer să stau...
Dă-mi odihna nopţii după truda zilei,
Adu-mi înapoi nevinovăţia privirii,
Întinată de prea aspre nedreptăţi,
Alungă îndoiala pasului şi tremurul vocii,
Gândul cel rău ce şubrezeşte
Năzuinţa cea bună,
Hrăneşte-mă cu pânea cea fără de sfârşit
A trupului Fiului tău,
Şi iartă-mi fala, sfiala şi nimicnicia,
Când drepte sunt drumurile ce duc la tine,
Limpezi izvoarele cele cereşti,
Nemăsurate milosteniile Tale...
Căci a oferi cheia împărăţiei Tale
Celui fără de vină şi celui păcătos,
Ochii cei adumbriţi mi-i deschide,
Să văd săvârşindu-se voia Ta,
Acum şi pururea, şi-n vecii vecilor.
Amin.

Adaggio

S-a aşternut praf pe clapele pianului,
De când degetele tale nu le-au mai atins fildeşul.
Şi-a ţesut un paianjen pânza,
Ca palele unei mori, între pedală şi încuietoarea
Capacului.
S-au ascuns printre crăpături tainicile acorduri
Ale ultimei sonate cântate la patru mâini.
Plutesc în cameră nesătui fiori ai parfumului tău
Şi parcă şi un pic din părul tău mi-atinge antebraţul.
Cuminte, mătăsos, dominator,
Avatar din avatarul trupului tău,
la fel de cuminte, mătăsos şi dominator,
Sprijinindu-se pe umărul meu.
Îmi dorm somnul de prânz ca şi cum
Mi-aş respira coşmarul de noapte.
Mi se topesc orizonturi altădată albe
în amurguri de smoală parfumată şi iluzorie.

Cât de simplu şi-a ţesut acel păianjen pânza...
Aproape ca şi noi, tânjindu-ne visele,
Aici un val lovindu-se de stânci,
Colo un apus privind din cerdac,
Atâtea sute de kilometri cu doar un gând,
Când totul între noi e doar iluzie,
Când firescul se răzvrăteşte împotriva
Blasfemiei
Reprezentată de tine şi mine, împreună...
Va fi întuneric în curând, şi tot în curând
Mă voi îmbăia în lumina ta sfântă, soarele meu.
Mi se va părea că îmi şopteşti iar "dulce prinţ",
Şi că îmi cântă, visătoare, degetele tale,
La pianul pe care nu l-am mai atins,
Din clipa în care mi-ai dezîntregit fiinţa.

In trufia mea

Ard trestii pocnind pe colibele negre...
Se uscă pe pietre al meu sânge liber
Se-amestecă cu cel de berbec de departe adus
Să-nduplece-n jertfă pe însuşi Zalmoxis...

Sunt morţi toţi acum...sau ologi, sau în lanţuri.
Doar cerul sălbatec mi-e casă în humă,
Plecat-au să moară molcom chiar şi zeii
Când Roma-şi înalţă trufaşă columnă.

Să trec peste munţi e prea chin şi-i ruşine.
Dar trebuie-n vatră să şoptească nepoţii
Cum mulţi presărat-au câmpia la Tapae
Venetici, de-ai noştri, în moarte-nfrăţiţi...

Vor scrie-n tăbliţe cum printre creneluri
Luptând aţâţaţi de trei ori i-am respins...
Şi-or scrie-n dispreţ că nu arcul sau spada
Ci apa-otrăvită în final ne-a învins...

Sunt singur acum...şi-i singură şoapta
Ce moarte-mi strecoară în suflet şi-n gât
De n-o fi degeaba nici viaţa, nici jertfa,
Veninul de şarpe l-aş soarbe...şi-atât.

PENTRU CINE?

Pentru cine pot fi cuvintele ca şi mersul pe bicicletă,
Pentru ce fel de om?
Pentru omul profund, cel care trage prin viaţă
o brazdă groasă, reavănă,
Căruia i se păstrează, cuminte, un loc de veci
În vârf de munte,
Sau un loc călduros la spitalul de nebuni?
Sau pentru cel ca mine, gol, insignifiant,
Privind în oglinda adevărului minciuna propriei existenţe?

Ascunde-ţi lacrima, tu, doică.
Nu pe umerii tăi zace neputinţa mea,
Nu glasul tău face inima mea să putrezească
Să-şi nege ţelul, ritmul şi cântul.
Ai tras la timp cortina spectacolului meu,
Şi pentru asta îţi mulţumesc.
Caut acum alţi spectatori,
Poate se vor afla printre ei unii goi,
Insignifianţi, care să nu tragă prin viaţă,
Inutil, aceeşi brazdă reavănă, groasă,
Al căror loc de veci să fi părăginit demult,
În timp ce avatarul nebuniei zburătăceşte, nelămurit,
prn jurul clădirii de sticlă,
altădată spital de nebuni.

Cuvintele nu sunt, nu pot fi ca mersul pe bicicletă...
Ele dor, ele respiră, cântă, râd, doresc, şi ard.