SANCTA SIMPLICITAS

Îmi plânge sufletul cu lacrimi grele de trufie.
Mă mint că am un loc făcut cu coatele existenţei mele
În coasta nepăsării tale, stupid privitor ce te holbezi la fruntea mea!
Mă mint că aparţin lumii tale putrede, dar strivesc cu călcâiul oferta ta de pace,
Oferta ta de acceptare care mă jigneşte,
Care mă apasă, pentru că ai folosit cerneala mărinimiei ca să o semnezi,
Şi mie nu-mi trebuie mărinimia ta, nu caut mărinimia unei gâze,
Am micile mele orgolii care par enciclopedice pentru imaginaţia ta,
Şi sunt obosit…

Îmi râd ochii cu sclipiri reci de spadă spaniolă.
Te mint că ai un loc pe veci în cugetul meu necugetat
Printre frunzele crengilor mele, stupid mânuitor al bardei ce mă ucide!
Te mint că tulpina mea nu doare, dar sângerez prin aşchii şi prin geamăt,
Insistenţa ta de a lovi mă bucură,
Mă incită, pentru că pui ură în fiecare icnet, pentru că mă arăţi cu degetul,
Şi mie îmi trebuie ura ta, am nevoie de ura unei gâze,
Am marile mele dorinţe care par inexplicabile pentru limitarea ta,
Şi sunt obosit…

Îmi arde pielea cu miros de stânci prăfuite.
Vă mint că am un loc păstrat la trei coţi de pământ
Pe dealul unde îşi dorm somnul bunicii mei, stupizi admiratori ai odiseei mele!
Vă mint că lacrima mea nu e lacrimă, dar am ochii tulburi de amintiri şi vise,
Naivitatea voastră mă înduioşează,
Mă oboseşte, pentru că vreţi să îmi mângâiaţi creştetul care nu cere dragoste,
Şi mie îmi repugnă prea multă apropiere, nu cer apropierea voastră,
Am imensele mele plânsete interioare care par zâmbet pentru superficialitatea voastră,
ŞI chiar că sunt obosit…
SANCTA SIMPLICITAS!

FANTOMA

E timpul să-ţi spun noapte bună.

Te-aş fi sărutat pe creştet, însă departe de mine gândul acesta,
Poate pentru că ard buzele mele, şi ţi-ar răni fruntea…
Şi nu am atâtea lacrimi în trusa de prim-ajutor
să-ţi îngrijesc rana

Ţi-aş fi mângâiat palmele, însă departe de mine îndrăzneala aceasta
Poate pentru că-mi dogoresc degetele, şi te-ar durea…
Şi nu am atâta putere de a privi peste umăr
plecând de lângă tine

Ţi-aş fi vegheat somnul, însă departe de mine dorinţa aceasta
Poate pentru că doare zbuciumul meu şi te-ai trezi…
Şi nu am atâtea coşmaruri disponibile
să pot alunga visul tău

Ţi-aş fi alintat ochii, însă departe de mine puterea aceasta
Poate pentru că tremură vederea mea şi-ai suspina în somn
Şi nu mi-au mai rămas atâtea secunde
Să număr eternitatea…

Vezi tu, copile, uneori lucrurile sunt mai simple decât ne place nouă să credem…
Vei rămâne deci intangibila ispită a trecutei mele vieţi
Voi rămâne deci neştiuta fantomă care te bântuie în fiecare noapte
Până la capătul Drumului.

SIMPLU MESAJ

1.

Tot ce mi-aş dori în momentul de faţă
este să simt sub picioare ultima spumă a mării înainte de iarnă,
să mă plimb pe mal ca pe hotarul dintre două lumi, eventual a mea şi a ta…
Şi să te las să te miri, dacă mai era nevoie,
de ce degetul meu poate lăsa în nisip urme
pe care apa să nu le şteargă
iar semnele tale dispar ca simple păreri avute cândva şi uitate apoi într-un ungher al minţii.
Dar mint, mai vreau şi altceva.
Aş vrea să-mi şopteşti în felul tău cum se calculează
distanţa între Pământ şi Selena, când capul meu se odihneşte pe umărul tău
iar mâna redescoperă secrete ştiute cândva, la începutul lumii,
când noi eram o singură fiinţă.
Aş vrea să mă scufund puţin câte puţin
în neantul care, nepăsător de nimeni şi de nimic, ar decide,
cu de la sine putere şi fără drept de apel,
că existenţa mea nu se mai măsoară în clipe,
ci că, iată, unitatea de măsură ce mi s-ar potrivi este Eternitatea.
Şi să aud glasul tău şoptind deasupra Neantului meu
un “La Mulţi ani” pentru împlinirea 26 de eternităţi.
Sau, de ce nu, să văd pe crucea mea de mărgean
scris că am trăit o altă viaţă ce se măsura în ani,
dar în orgoliul meu nemaivăzut, am lăsat la o parte tot ce mă făcea om
şi m-am lăsat ispitit de iluzia Nemuririi,
ca un copil neştiutor învăţat prea devreme taina primului sărut.
Uneori e atât de simplu să auzi crescând firul ierbii, ştiai?
Reţeta e simplă: se ia un fir de iarbă cu rădăcină cu tot şi se aşează în palmă,
cu grijă, ca nu cumva lacrima pierdută de tine cu prilejul ultimei despărţiri
să se scuture cumva şi să scalde alte buze…
Apoi, se şoptesc asupra sa cuvintele de iubire pe care tu ai fost prea surdă să le auzi…
În sfârşit, se mângâie cu degetul arătător micile frunze,
cu acelaşi gest cu care ţi-aş fi atins fruntea în ceasul nostru de iubire.
…A da, şi încă te mai urăsc că ai muşcat din mărul acela nefericit şi ai făcut astfel ca Divinitatea să ne despartă!

SIMPLU MESAJ (2)

2.

Mă întreb uneori ce mijloace găseau
oamenii primitivi pentru a-şi exprima sentimentele.
Mormăiau, urlau, sau poate, mai degrabă,
ucideau un falnic iguanodon,
saurian ierbivor din epoca mezozoică?
Nu de alta, dar ca să aibă iubita îmbrăcată în blănuri de ghepard ce frige
la focul descoperit de curând.
Noi n-am evoluat prea mult.
Vă privim, iubitelor, cu aceeaşi expresie profundă de dorinţă pură.
Vă şoptim cuvinte de dragoste pe care le uităm imediat
Ce răsuflarea voastră caldă ne atinge gâtul.
Şi nu ne mai amintim, cu secolele,
Care a fost numele primei noastre femei.
Şi cu toate astea ne veţi iubi în continuare
Ne veţi admira în gura mare pentru că aşa simţiţi că avem nevoie,
Şi în ceasul când în dicţionarul vieţii voastre
Nu va mai exista cuvântul speranţă
Ne veţi îngropa amintirea sub o grămăjoară de frunze moarte
Şi veţi păstra, presat, între inimă şi suflet,
Primul trandafir primit la prima întâlnire.

Şi poate nu credeaţi atunci, iubitelor,
Că vă veţi îndrăgosti de timizii ce nu-ndrăzneau să vă ia de mână
Şi să vă spună cuvinte împiedicate ca şi pasul lor.

Nu suntem mai buni decât alţii,
Ci doar ne mistuim cu aceeaşi flacără ca şi voi.
Oricum ar fi, numele nostru nu este “Dumnezeule! “