Rugăciune

Încălzeşte-mi sufletul, Doamne,
Să îmi pot purta crucea privindu-te în ochi.
Dă-mi puterea de a pleca fruntea,
Atunci când trufia îmi cere să păşesc,
Şi dă-mi apa înţelepciunii,
Pentru a-mi potoli setea de eternitate,
Îndrumă-mi paşii şi dă-le tăria
De care am nevoie
Pentru a-mi înfrunta Golgota.
Să nu-mi trimiţi în cale
Jidovi rătăcitori, hapsâni şi josnici,
Ce-mi cer să umblu când eu cer să stau...
Dă-mi odihna nopţii după truda zilei,
Adu-mi înapoi nevinovăţia privirii,
Întinată de prea aspre nedreptăţi,
Alungă îndoiala pasului şi tremurul vocii,
Gândul cel rău ce şubrezeşte
Năzuinţa cea bună,
Hrăneşte-mă cu pânea cea fără de sfârşit
A trupului Fiului tău,
Şi iartă-mi fala, sfiala şi nimicnicia,
Când drepte sunt drumurile ce duc la tine,
Limpezi izvoarele cele cereşti,
Nemăsurate milosteniile Tale...
Căci a oferi cheia împărăţiei Tale
Celui fără de vină şi celui păcătos,
Ochii cei adumbriţi mi-i deschide,
Să văd săvârşindu-se voia Ta,
Acum şi pururea, şi-n vecii vecilor.
Amin.

Adaggio

S-a aşternut praf pe clapele pianului,
De când degetele tale nu le-au mai atins fildeşul.
Şi-a ţesut un paianjen pânza,
Ca palele unei mori, între pedală şi încuietoarea
Capacului.
S-au ascuns printre crăpături tainicile acorduri
Ale ultimei sonate cântate la patru mâini.
Plutesc în cameră nesătui fiori ai parfumului tău
Şi parcă şi un pic din părul tău mi-atinge antebraţul.
Cuminte, mătăsos, dominator,
Avatar din avatarul trupului tău,
la fel de cuminte, mătăsos şi dominator,
Sprijinindu-se pe umărul meu.
Îmi dorm somnul de prânz ca şi cum
Mi-aş respira coşmarul de noapte.
Mi se topesc orizonturi altădată albe
în amurguri de smoală parfumată şi iluzorie.

Cât de simplu şi-a ţesut acel păianjen pânza...
Aproape ca şi noi, tânjindu-ne visele,
Aici un val lovindu-se de stânci,
Colo un apus privind din cerdac,
Atâtea sute de kilometri cu doar un gând,
Când totul între noi e doar iluzie,
Când firescul se răzvrăteşte împotriva
Blasfemiei
Reprezentată de tine şi mine, împreună...
Va fi întuneric în curând, şi tot în curând
Mă voi îmbăia în lumina ta sfântă, soarele meu.
Mi se va părea că îmi şopteşti iar "dulce prinţ",
Şi că îmi cântă, visătoare, degetele tale,
La pianul pe care nu l-am mai atins,
Din clipa în care mi-ai dezîntregit fiinţa.

In trufia mea

Ard trestii pocnind pe colibele negre...
Se uscă pe pietre al meu sânge liber
Se-amestecă cu cel de berbec de departe adus
Să-nduplece-n jertfă pe însuşi Zalmoxis...

Sunt morţi toţi acum...sau ologi, sau în lanţuri.
Doar cerul sălbatec mi-e casă în humă,
Plecat-au să moară molcom chiar şi zeii
Când Roma-şi înalţă trufaşă columnă.

Să trec peste munţi e prea chin şi-i ruşine.
Dar trebuie-n vatră să şoptească nepoţii
Cum mulţi presărat-au câmpia la Tapae
Venetici, de-ai noştri, în moarte-nfrăţiţi...

Vor scrie-n tăbliţe cum printre creneluri
Luptând aţâţaţi de trei ori i-am respins...
Şi-or scrie-n dispreţ că nu arcul sau spada
Ci apa-otrăvită în final ne-a învins...

Sunt singur acum...şi-i singură şoapta
Ce moarte-mi strecoară în suflet şi-n gât
De n-o fi degeaba nici viaţa, nici jertfa,
Veninul de şarpe l-aş soarbe...şi-atât.

PENTRU CINE?

Pentru cine pot fi cuvintele ca şi mersul pe bicicletă,
Pentru ce fel de om?
Pentru omul profund, cel care trage prin viaţă
o brazdă groasă, reavănă,
Căruia i se păstrează, cuminte, un loc de veci
În vârf de munte,
Sau un loc călduros la spitalul de nebuni?
Sau pentru cel ca mine, gol, insignifiant,
Privind în oglinda adevărului minciuna propriei existenţe?

Ascunde-ţi lacrima, tu, doică.
Nu pe umerii tăi zace neputinţa mea,
Nu glasul tău face inima mea să putrezească
Să-şi nege ţelul, ritmul şi cântul.
Ai tras la timp cortina spectacolului meu,
Şi pentru asta îţi mulţumesc.
Caut acum alţi spectatori,
Poate se vor afla printre ei unii goi,
Insignifianţi, care să nu tragă prin viaţă,
Inutil, aceeşi brazdă reavănă, groasă,
Al căror loc de veci să fi părăginit demult,
În timp ce avatarul nebuniei zburătăceşte, nelămurit,
prn jurul clădirii de sticlă,
altădată spital de nebuni.

Cuvintele nu sunt, nu pot fi ca mersul pe bicicletă...
Ele dor, ele respiră, cântă, râd, doresc, şi ard.

UN DAC LIBER

A trecut cu tropot şi ultima legiune.
Venetici de locurile astea,
De izvoarele în care cu bucurie am lăsat deunăzi
Să se înmoaie firele bărbii!
Închid pleoapele să nu mi se zărească în ochi
Ura obosită de aripa înfrângerii.
Mă doare rana de la pântec şi mă doare
Căderea altarului sfânt şi a capetelor de tarabostes
Pe care cu doar o seară în urmă îi cinsteam cu ochii şi cu pocalul.

Urăsc coifurile lor strălucitoare
Mi-au călcat în picioare firele de iarbă, casa şi muntele părinte,
Au dărâmat pietrele din picioarele cetăţilor,
Au târât de păr sângele meu în praful uliţelor
Şi au râs!
I-au închinat imnuri lui Mars Ultor printre leşurile
Celor numiţi barbari...
Fraţii mei cărora sica nu le mai poate fi
De nici un folos…

Să fug printre stânci…
Să nu mă de dea de gol sângele, să îmi ia duşmanii urma…
Nu voi fi sclav, nu voi fi târât în lanţuri!
Nu va râde nimeni privindu-mi chipul înnoroiat
Nu va fi…ah…cum doare rana…
Şi parcă-mi tremură obosită mâna…
Dar e aproape vârful muntelui şi mica peşteră
În care am vânat cu mâna mea ursul brun
Cu voia lui Zalmoxes.

Ah! Pe Gebeleizis! Mi-e vremea apusă….
Copiii mei nu vor mai purta straiele munţilor
Soţie n-am ales, cum în marea lui înţelepciune,
Mă tot povăţuia Vezina…
Uite intrarea…cât îi de neagră, cât îi de grea…
Nu voi ajunge să mai stau pe stânca de la intrare
Mai bine mă aşez aici, pe buturugă…
Ce negru-i cerul…Cum se răstoarnă bradul…
De parcă aş muri!...

quo vado...

Mi-e frică, mi-e groaznic de frică de clipa
în care, în urmă privind, nu-ţi voi mai simţi pasul.
Atât de mult s-a obişnuit tâmpla mea cu umărul tău,
Fiinţa mea cu himera ta,
Încât despărţirea, catastrofala despărţire
împrumută dimensiunile unui dezastru.
Putem să rostim senin adevăruri universale,
Căci inima are căile ei şi râde, stînd în fund
şi arătând cu degetul,
de eforturile noastre, stupide şi copilăreşti,
Să negăm cu un cuvânt o întreagă Cale.
N-o să ştiu niciodată să îţi spun să rămâi.
Cred că nu vorbele mele, ci sufletul tău
ar şti să şoptească mai bine care este drumul.
Pentru amândoi.
Cu mine te va durea sălbăticia munţilor
şi ţi se vor înfunda în nisip tocurile sandalelor.
N-am învăţat încă să tupilez în buzunar lacrima
Cînd alte mâini te apucă de după umeri
Şi caut răspunsuri printre razele de soare,
Descompuse de apă în culorile curcubeului.
Cum însă ele sunt tăcute,
Mă întorc către mine însumi, prea înţelept,
să îmi urez cu stoicism "noapte bună",
când ştiu că noaptea nu mă vrea,
Iar bunătatea ei îmi e oricum străină.
Şi atunci mă plimb printre visuri,
Înfruntându-le ca într-un joc,
Convingându-mă că nici nu ai existat,
Că nu mirosul tău joacă tontoroiul
Pe colţul mototolit al pernei mele,
Ci că Isolda mea şi-a trăit viaţa în alte vremuri,
Iar eu, aflat în faza de negare a unei boli
care îmi macină mintea şi carnea,
Ţi-am născocit existenţa din singurătate...

Şi ştiu, o, să nu-ţi închipui că nu ştiu,
Că urechi surde îmi vor ignora rugăciunea,
cu care îţi voi implora umărul,
Când, obosit de săvârşirea a prea mult bine,
Voi rătăci, pentru ultima oară, drumul.

Armistiţiu

Ţi s-a umplut de nisip rochiţa purtată deunăzi...


Am trimis albatrosul să-ţi şoptească
oferta mea de armistiţiu:
De la marea cea mare
şi până la primul ţărm păşit de Andrei,
cu oameni, păsări, peşti şi cruci,
Rămâne să rămână lumea mea.
De la somnul cel fără de vise
până la dulcele vis al împreunării,
Va fi domeniul tău,
cu oameni, păsări, peşti şi cruci.
Nu-s aspri termenii, mai aspră a fost lupta.
Te-am biruit pe mare şi te dăduseşi prinsă.
Bătea vântul în velele corăbiilor noastre,
Fărâmiţând pavilioanele negre cu alb,
Şi-atunci mi te-a răpit...
Blestemul să fi fost, destinul?
Dejoc printre stâncile mării
un absurd x si zero.
Te pot lăsa să câştigi, mare,
Dacă mi-o dai înapoi,
Dacă o convingi să accepte
Armistiţiul celor două lumi,
cu oameni, păsări, peşti şi cruci.

UNDE SUNT VALURI

Să nu adormi...E ceasul
la care,
îţi ţes stelele văl azuriu din mare.
L-am invitat la cină pe Ovidius,
Şi a promis că vine, căci are togă nouă,
Şi vrea să i-o admiri.

Să nu fii tristă, moartea
Doare,
Şi dor esenţele mărgeanului topit.
L-am găzduit o noapte pe Ovidius,
Şi a promis că pleacă să-şi caute mormântul,
Cel cald şi neştiut.

Mi-e silă singur, viaţa
Cântă,
Pe partituri ciudate, ciudate odisei.
L-am petrecut la poartă pe Ovidius,
Şi a promis că-mi cântă, prin a le sale Triste,
Durerea unui om...

......................................

Cu tunet, fără vlagă, îşi joacă marea zarul.
Nu ţi-am aflat mormântul, l-am căutat atât...
Tânjesc să fiu ca tine, şi nu ştiu când sau cât,
La Pontus Euxinus m-o exila Cezarul.

NIMIC DECÂT PAŞI

În seara în care ţi-am scris să vii
Mi-ai răspuns scurt: "Plec."
Se poate să îţi fi fost mai uşor.
Se poate să fi crezut că tăcerea
Rămasă între patru pereţi şi o inimă
E mai bună decât orice altă explicaţie.
Nu am fost bun la cuvinte,
Aşa cum nu ştiu spune "rămas-bun",
Nu ştiu spune nici "Iartă", nici "Iert".
E mai bună deci tăcerea ta,
Chiar şi cea a paşilor rătăciţi
Pe undeva prin vestibulul ceasului
Care tocmai a trecut.

Aş privi mai mult poza ta,
Dacă aş şti că mi-ar vorbi,
Şi dacă nu ar zăcea, tăcută
În fundul sertarului golit
De fuga ta precipitată
Şi de furia mea rece, tardivă,
Şi mult prea anacronică.

Nu mai aud nimic.
Nimic decât paşi.

REGRET

Nu am stiut sa te mint la timp,
Şi am rămas să te privesc îndepărtându-te:
Tăcută, puţin tristă,
Dar la fel de frumoasă ca în prima zi.

Am căutat calapod pentru noi,
Dar fie nu mai aveau produsul la prăvălii,
De aseară, de glaciaţiunea trecută,
Fie modelul era unic ca ultima noapte.

E acum tăcere unde alteori era zâmbet,
Cenuşă unde altminteri desenam fluturi,
Doar linişte, puţin prăfuită,
Dar suverană şi a mea.