UN DAC LIBER

A trecut cu tropot şi ultima legiune.
Venetici de locurile astea,
De izvoarele în care cu bucurie am lăsat deunăzi
Să se înmoaie firele bărbii!
Închid pleoapele să nu mi se zărească în ochi
Ura obosită de aripa înfrângerii.
Mă doare rana de la pântec şi mă doare
Căderea altarului sfânt şi a capetelor de tarabostes
Pe care cu doar o seară în urmă îi cinsteam cu ochii şi cu pocalul.

Urăsc coifurile lor strălucitoare
Mi-au călcat în picioare firele de iarbă, casa şi muntele părinte,
Au dărâmat pietrele din picioarele cetăţilor,
Au târât de păr sângele meu în praful uliţelor
Şi au râs!
I-au închinat imnuri lui Mars Ultor printre leşurile
Celor numiţi barbari...
Fraţii mei cărora sica nu le mai poate fi
De nici un folos…

Să fug printre stânci…
Să nu mă de dea de gol sângele, să îmi ia duşmanii urma…
Nu voi fi sclav, nu voi fi târât în lanţuri!
Nu va râde nimeni privindu-mi chipul înnoroiat
Nu va fi…ah…cum doare rana…
Şi parcă-mi tremură obosită mâna…
Dar e aproape vârful muntelui şi mica peşteră
În care am vânat cu mâna mea ursul brun
Cu voia lui Zalmoxes.

Ah! Pe Gebeleizis! Mi-e vremea apusă….
Copiii mei nu vor mai purta straiele munţilor
Soţie n-am ales, cum în marea lui înţelepciune,
Mă tot povăţuia Vezina…
Uite intrarea…cât îi de neagră, cât îi de grea…
Nu voi ajunge să mai stau pe stânca de la intrare
Mai bine mă aşez aici, pe buturugă…
Ce negru-i cerul…Cum se răstoarnă bradul…
De parcă aş muri!...