Regatul

Am plecat să mă plimb prin regat.
Măgulite, florile şi-au plecat corola,
Cu frunzele-atingând ţărâna.
Hrănite, adăpate? Suficient soare? Da?
E bine atunci. Grădinarii, politicoşi?
Mă bucur. Cum, prea multe
Capre de munte? Ronţăie petalele...
Ce îngrozitor! Vizitiu! Să limităm
Accesul cornutelor în Grădina-infinită.
Cum, nu putem? Nu se poate limita nimic
Infinit, decât poate, la infinit?
Neplăcut aspect. Să mergem mai departe...

Mi-am continuat plimbarea prin regat.
Incântaţi, copacii mi-au făcut vânt,
Cu ramurile lor noduroase.
Emblematici, cântaţi? Destule versuri? Da?
E bine atunci. Trilurile, odihnitoare?
Mă bucur. Cum, prea mulţi
Tăietori de lemne? Crestează tulpinile...
Teribil! Vizitiu! Să interzicem
Topoarele şi bardele în Pădurea-nesfârşită.
Cum, nu putem? S-ar întinde pădurea
La nesfârşit, înghiţind regatul?
Ingrijorător aspect. Haidem mai departe...

Mi-am încheiat plimbarea prin regat.
Consolate, păsările s-au rotit în cerc,
În semn de bun rămas.
Măiestre, majestoase? Senine văzduhuri? Da?
E bine atunci. Cuiburile, îndestulate?
Mă bucur. Cum, prea mulţi
Vânători? Pustiesc paşnicele ceruri...
Ce groaznic! Vizitiu! Să izgonim,
Puşti, carabine, să nu mai tragă-n păsări.
Cum, nu putem? E prea târziu acum
Căci lumea e clădită prin glasul surd al armei?
Cutremurător aspect. Închide uşa, vizitiu...

...Acesta nu-i regatul meu.

Rugăciune

Încălzeşte-mi sufletul, Doamne,
Să îmi pot purta crucea privindu-te în ochi.
Dă-mi puterea de a pleca fruntea,
Atunci când trufia îmi cere să păşesc,
Şi dă-mi apa înţelepciunii,
Pentru a-mi potoli setea de eternitate,
Îndrumă-mi paşii şi dă-le tăria
De care am nevoie
Pentru a-mi înfrunta Golgota.
Să nu-mi trimiţi în cale
Jidovi rătăcitori, hapsâni şi josnici,
Ce-mi cer să umblu când eu cer să stau...
Dă-mi odihna nopţii după truda zilei,
Adu-mi înapoi nevinovăţia privirii,
Întinată de prea aspre nedreptăţi,
Alungă îndoiala pasului şi tremurul vocii,
Gândul cel rău ce şubrezeşte
Năzuinţa cea bună,
Hrăneşte-mă cu pânea cea fără de sfârşit
A trupului Fiului tău,
Şi iartă-mi fala, sfiala şi nimicnicia,
Când drepte sunt drumurile ce duc la tine,
Limpezi izvoarele cele cereşti,
Nemăsurate milosteniile Tale...
Căci a oferi cheia împărăţiei Tale
Celui fără de vină şi celui păcătos,
Ochii cei adumbriţi mi-i deschide,
Să văd săvârşindu-se voia Ta,
Acum şi pururea, şi-n vecii vecilor.
Amin.

Adaggio

S-a aşternut praf pe clapele pianului,
De când degetele tale nu le-au mai atins fildeşul.
Şi-a ţesut un paianjen pânza,
Ca palele unei mori, între pedală şi încuietoarea
Capacului.
S-au ascuns printre crăpături tainicile acorduri
Ale ultimei sonate cântate la patru mâini.
Plutesc în cameră nesătui fiori ai parfumului tău
Şi parcă şi un pic din părul tău mi-atinge antebraţul.
Cuminte, mătăsos, dominator,
Avatar din avatarul trupului tău,
la fel de cuminte, mătăsos şi dominator,
Sprijinindu-se pe umărul meu.
Îmi dorm somnul de prânz ca şi cum
Mi-aş respira coşmarul de noapte.
Mi se topesc orizonturi altădată albe
în amurguri de smoală parfumată şi iluzorie.

Cât de simplu şi-a ţesut acel păianjen pânza...
Aproape ca şi noi, tânjindu-ne visele,
Aici un val lovindu-se de stânci,
Colo un apus privind din cerdac,
Atâtea sute de kilometri cu doar un gând,
Când totul între noi e doar iluzie,
Când firescul se răzvrăteşte împotriva
Blasfemiei
Reprezentată de tine şi mine, împreună...
Va fi întuneric în curând, şi tot în curând
Mă voi îmbăia în lumina ta sfântă, soarele meu.
Mi se va părea că îmi şopteşti iar "dulce prinţ",
Şi că îmi cântă, visătoare, degetele tale,
La pianul pe care nu l-am mai atins,
Din clipa în care mi-ai dezîntregit fiinţa.

In trufia mea

Ard trestii pocnind pe colibele negre...
Se uscă pe pietre al meu sânge liber
Se-amestecă cu cel de berbec de departe adus
Să-nduplece-n jertfă pe însuşi Zalmoxis...

Sunt morţi toţi acum...sau ologi, sau în lanţuri.
Doar cerul sălbatec mi-e casă în humă,
Plecat-au să moară molcom chiar şi zeii
Când Roma-şi înalţă trufaşă columnă.

Să trec peste munţi e prea chin şi-i ruşine.
Dar trebuie-n vatră să şoptească nepoţii
Cum mulţi presărat-au câmpia la Tapae
Venetici, de-ai noştri, în moarte-nfrăţiţi...

Vor scrie-n tăbliţe cum printre creneluri
Luptând aţâţaţi de trei ori i-am respins...
Şi-or scrie-n dispreţ că nu arcul sau spada
Ci apa-otrăvită în final ne-a învins...

Sunt singur acum...şi-i singură şoapta
Ce moarte-mi strecoară în suflet şi-n gât
De n-o fi degeaba nici viaţa, nici jertfa,
Veninul de şarpe l-aş soarbe...şi-atât.

PENTRU CINE?

Pentru cine pot fi cuvintele ca şi mersul pe bicicletă,
Pentru ce fel de om?
Pentru omul profund, cel care trage prin viaţă
o brazdă groasă, reavănă,
Căruia i se păstrează, cuminte, un loc de veci
În vârf de munte,
Sau un loc călduros la spitalul de nebuni?
Sau pentru cel ca mine, gol, insignifiant,
Privind în oglinda adevărului minciuna propriei existenţe?

Ascunde-ţi lacrima, tu, doică.
Nu pe umerii tăi zace neputinţa mea,
Nu glasul tău face inima mea să putrezească
Să-şi nege ţelul, ritmul şi cântul.
Ai tras la timp cortina spectacolului meu,
Şi pentru asta îţi mulţumesc.
Caut acum alţi spectatori,
Poate se vor afla printre ei unii goi,
Insignifianţi, care să nu tragă prin viaţă,
Inutil, aceeşi brazdă reavănă, groasă,
Al căror loc de veci să fi părăginit demult,
În timp ce avatarul nebuniei zburătăceşte, nelămurit,
prn jurul clădirii de sticlă,
altădată spital de nebuni.

Cuvintele nu sunt, nu pot fi ca mersul pe bicicletă...
Ele dor, ele respiră, cântă, râd, doresc, şi ard.

UN DAC LIBER

A trecut cu tropot şi ultima legiune.
Venetici de locurile astea,
De izvoarele în care cu bucurie am lăsat deunăzi
Să se înmoaie firele bărbii!
Închid pleoapele să nu mi se zărească în ochi
Ura obosită de aripa înfrângerii.
Mă doare rana de la pântec şi mă doare
Căderea altarului sfânt şi a capetelor de tarabostes
Pe care cu doar o seară în urmă îi cinsteam cu ochii şi cu pocalul.

Urăsc coifurile lor strălucitoare
Mi-au călcat în picioare firele de iarbă, casa şi muntele părinte,
Au dărâmat pietrele din picioarele cetăţilor,
Au târât de păr sângele meu în praful uliţelor
Şi au râs!
I-au închinat imnuri lui Mars Ultor printre leşurile
Celor numiţi barbari...
Fraţii mei cărora sica nu le mai poate fi
De nici un folos…

Să fug printre stânci…
Să nu mă de dea de gol sângele, să îmi ia duşmanii urma…
Nu voi fi sclav, nu voi fi târât în lanţuri!
Nu va râde nimeni privindu-mi chipul înnoroiat
Nu va fi…ah…cum doare rana…
Şi parcă-mi tremură obosită mâna…
Dar e aproape vârful muntelui şi mica peşteră
În care am vânat cu mâna mea ursul brun
Cu voia lui Zalmoxes.

Ah! Pe Gebeleizis! Mi-e vremea apusă….
Copiii mei nu vor mai purta straiele munţilor
Soţie n-am ales, cum în marea lui înţelepciune,
Mă tot povăţuia Vezina…
Uite intrarea…cât îi de neagră, cât îi de grea…
Nu voi ajunge să mai stau pe stânca de la intrare
Mai bine mă aşez aici, pe buturugă…
Ce negru-i cerul…Cum se răstoarnă bradul…
De parcă aş muri!...

quo vado...

Mi-e frică, mi-e groaznic de frică de clipa
în care, în urmă privind, nu-ţi voi mai simţi pasul.
Atât de mult s-a obişnuit tâmpla mea cu umărul tău,
Fiinţa mea cu himera ta,
Încât despărţirea, catastrofala despărţire
împrumută dimensiunile unui dezastru.
Putem să rostim senin adevăruri universale,
Căci inima are căile ei şi râde, stînd în fund
şi arătând cu degetul,
de eforturile noastre, stupide şi copilăreşti,
Să negăm cu un cuvânt o întreagă Cale.
N-o să ştiu niciodată să îţi spun să rămâi.
Cred că nu vorbele mele, ci sufletul tău
ar şti să şoptească mai bine care este drumul.
Pentru amândoi.
Cu mine te va durea sălbăticia munţilor
şi ţi se vor înfunda în nisip tocurile sandalelor.
N-am învăţat încă să tupilez în buzunar lacrima
Cînd alte mâini te apucă de după umeri
Şi caut răspunsuri printre razele de soare,
Descompuse de apă în culorile curcubeului.
Cum însă ele sunt tăcute,
Mă întorc către mine însumi, prea înţelept,
să îmi urez cu stoicism "noapte bună",
când ştiu că noaptea nu mă vrea,
Iar bunătatea ei îmi e oricum străină.
Şi atunci mă plimb printre visuri,
Înfruntându-le ca într-un joc,
Convingându-mă că nici nu ai existat,
Că nu mirosul tău joacă tontoroiul
Pe colţul mototolit al pernei mele,
Ci că Isolda mea şi-a trăit viaţa în alte vremuri,
Iar eu, aflat în faza de negare a unei boli
care îmi macină mintea şi carnea,
Ţi-am născocit existenţa din singurătate...

Şi ştiu, o, să nu-ţi închipui că nu ştiu,
Că urechi surde îmi vor ignora rugăciunea,
cu care îţi voi implora umărul,
Când, obosit de săvârşirea a prea mult bine,
Voi rătăci, pentru ultima oară, drumul.

Armistiţiu

Ţi s-a umplut de nisip rochiţa purtată deunăzi...


Am trimis albatrosul să-ţi şoptească
oferta mea de armistiţiu:
De la marea cea mare
şi până la primul ţărm păşit de Andrei,
cu oameni, păsări, peşti şi cruci,
Rămâne să rămână lumea mea.
De la somnul cel fără de vise
până la dulcele vis al împreunării,
Va fi domeniul tău,
cu oameni, păsări, peşti şi cruci.
Nu-s aspri termenii, mai aspră a fost lupta.
Te-am biruit pe mare şi te dăduseşi prinsă.
Bătea vântul în velele corăbiilor noastre,
Fărâmiţând pavilioanele negre cu alb,
Şi-atunci mi te-a răpit...
Blestemul să fi fost, destinul?
Dejoc printre stâncile mării
un absurd x si zero.
Te pot lăsa să câştigi, mare,
Dacă mi-o dai înapoi,
Dacă o convingi să accepte
Armistiţiul celor două lumi,
cu oameni, păsări, peşti şi cruci.

UNDE SUNT VALURI

Să nu adormi...E ceasul
la care,
îţi ţes stelele văl azuriu din mare.
L-am invitat la cină pe Ovidius,
Şi a promis că vine, căci are togă nouă,
Şi vrea să i-o admiri.

Să nu fii tristă, moartea
Doare,
Şi dor esenţele mărgeanului topit.
L-am găzduit o noapte pe Ovidius,
Şi a promis că pleacă să-şi caute mormântul,
Cel cald şi neştiut.

Mi-e silă singur, viaţa
Cântă,
Pe partituri ciudate, ciudate odisei.
L-am petrecut la poartă pe Ovidius,
Şi a promis că-mi cântă, prin a le sale Triste,
Durerea unui om...

......................................

Cu tunet, fără vlagă, îşi joacă marea zarul.
Nu ţi-am aflat mormântul, l-am căutat atât...
Tânjesc să fiu ca tine, şi nu ştiu când sau cât,
La Pontus Euxinus m-o exila Cezarul.

NIMIC DECÂT PAŞI

În seara în care ţi-am scris să vii
Mi-ai răspuns scurt: "Plec."
Se poate să îţi fi fost mai uşor.
Se poate să fi crezut că tăcerea
Rămasă între patru pereţi şi o inimă
E mai bună decât orice altă explicaţie.
Nu am fost bun la cuvinte,
Aşa cum nu ştiu spune "rămas-bun",
Nu ştiu spune nici "Iartă", nici "Iert".
E mai bună deci tăcerea ta,
Chiar şi cea a paşilor rătăciţi
Pe undeva prin vestibulul ceasului
Care tocmai a trecut.

Aş privi mai mult poza ta,
Dacă aş şti că mi-ar vorbi,
Şi dacă nu ar zăcea, tăcută
În fundul sertarului golit
De fuga ta precipitată
Şi de furia mea rece, tardivă,
Şi mult prea anacronică.

Nu mai aud nimic.
Nimic decât paşi.

REGRET

Nu am stiut sa te mint la timp,
Şi am rămas să te privesc îndepărtându-te:
Tăcută, puţin tristă,
Dar la fel de frumoasă ca în prima zi.

Am căutat calapod pentru noi,
Dar fie nu mai aveau produsul la prăvălii,
De aseară, de glaciaţiunea trecută,
Fie modelul era unic ca ultima noapte.

E acum tăcere unde alteori era zâmbet,
Cenuşă unde altminteri desenam fluturi,
Doar linişte, puţin prăfuită,
Dar suverană şi a mea.

SANCTA SIMPLICITAS

Îmi plânge sufletul cu lacrimi grele de trufie.
Mă mint că am un loc făcut cu coatele existenţei mele
În coasta nepăsării tale, stupid privitor ce te holbezi la fruntea mea!
Mă mint că aparţin lumii tale putrede, dar strivesc cu călcâiul oferta ta de pace,
Oferta ta de acceptare care mă jigneşte,
Care mă apasă, pentru că ai folosit cerneala mărinimiei ca să o semnezi,
Şi mie nu-mi trebuie mărinimia ta, nu caut mărinimia unei gâze,
Am micile mele orgolii care par enciclopedice pentru imaginaţia ta,
Şi sunt obosit…

Îmi râd ochii cu sclipiri reci de spadă spaniolă.
Te mint că ai un loc pe veci în cugetul meu necugetat
Printre frunzele crengilor mele, stupid mânuitor al bardei ce mă ucide!
Te mint că tulpina mea nu doare, dar sângerez prin aşchii şi prin geamăt,
Insistenţa ta de a lovi mă bucură,
Mă incită, pentru că pui ură în fiecare icnet, pentru că mă arăţi cu degetul,
Şi mie îmi trebuie ura ta, am nevoie de ura unei gâze,
Am marile mele dorinţe care par inexplicabile pentru limitarea ta,
Şi sunt obosit…

Îmi arde pielea cu miros de stânci prăfuite.
Vă mint că am un loc păstrat la trei coţi de pământ
Pe dealul unde îşi dorm somnul bunicii mei, stupizi admiratori ai odiseei mele!
Vă mint că lacrima mea nu e lacrimă, dar am ochii tulburi de amintiri şi vise,
Naivitatea voastră mă înduioşează,
Mă oboseşte, pentru că vreţi să îmi mângâiaţi creştetul care nu cere dragoste,
Şi mie îmi repugnă prea multă apropiere, nu cer apropierea voastră,
Am imensele mele plânsete interioare care par zâmbet pentru superficialitatea voastră,
ŞI chiar că sunt obosit…
SANCTA SIMPLICITAS!

FANTOMA

E timpul să-ţi spun noapte bună.

Te-aş fi sărutat pe creştet, însă departe de mine gândul acesta,
Poate pentru că ard buzele mele, şi ţi-ar răni fruntea…
Şi nu am atâtea lacrimi în trusa de prim-ajutor
să-ţi îngrijesc rana

Ţi-aş fi mângâiat palmele, însă departe de mine îndrăzneala aceasta
Poate pentru că-mi dogoresc degetele, şi te-ar durea…
Şi nu am atâta putere de a privi peste umăr
plecând de lângă tine

Ţi-aş fi vegheat somnul, însă departe de mine dorinţa aceasta
Poate pentru că doare zbuciumul meu şi te-ai trezi…
Şi nu am atâtea coşmaruri disponibile
să pot alunga visul tău

Ţi-aş fi alintat ochii, însă departe de mine puterea aceasta
Poate pentru că tremură vederea mea şi-ai suspina în somn
Şi nu mi-au mai rămas atâtea secunde
Să număr eternitatea…

Vezi tu, copile, uneori lucrurile sunt mai simple decât ne place nouă să credem…
Vei rămâne deci intangibila ispită a trecutei mele vieţi
Voi rămâne deci neştiuta fantomă care te bântuie în fiecare noapte
Până la capătul Drumului.

SIMPLU MESAJ

1.

Tot ce mi-aş dori în momentul de faţă
este să simt sub picioare ultima spumă a mării înainte de iarnă,
să mă plimb pe mal ca pe hotarul dintre două lumi, eventual a mea şi a ta…
Şi să te las să te miri, dacă mai era nevoie,
de ce degetul meu poate lăsa în nisip urme
pe care apa să nu le şteargă
iar semnele tale dispar ca simple păreri avute cândva şi uitate apoi într-un ungher al minţii.
Dar mint, mai vreau şi altceva.
Aş vrea să-mi şopteşti în felul tău cum se calculează
distanţa între Pământ şi Selena, când capul meu se odihneşte pe umărul tău
iar mâna redescoperă secrete ştiute cândva, la începutul lumii,
când noi eram o singură fiinţă.
Aş vrea să mă scufund puţin câte puţin
în neantul care, nepăsător de nimeni şi de nimic, ar decide,
cu de la sine putere şi fără drept de apel,
că existenţa mea nu se mai măsoară în clipe,
ci că, iată, unitatea de măsură ce mi s-ar potrivi este Eternitatea.
Şi să aud glasul tău şoptind deasupra Neantului meu
un “La Mulţi ani” pentru împlinirea 26 de eternităţi.
Sau, de ce nu, să văd pe crucea mea de mărgean
scris că am trăit o altă viaţă ce se măsura în ani,
dar în orgoliul meu nemaivăzut, am lăsat la o parte tot ce mă făcea om
şi m-am lăsat ispitit de iluzia Nemuririi,
ca un copil neştiutor învăţat prea devreme taina primului sărut.
Uneori e atât de simplu să auzi crescând firul ierbii, ştiai?
Reţeta e simplă: se ia un fir de iarbă cu rădăcină cu tot şi se aşează în palmă,
cu grijă, ca nu cumva lacrima pierdută de tine cu prilejul ultimei despărţiri
să se scuture cumva şi să scalde alte buze…
Apoi, se şoptesc asupra sa cuvintele de iubire pe care tu ai fost prea surdă să le auzi…
În sfârşit, se mângâie cu degetul arătător micile frunze,
cu acelaşi gest cu care ţi-aş fi atins fruntea în ceasul nostru de iubire.
…A da, şi încă te mai urăsc că ai muşcat din mărul acela nefericit şi ai făcut astfel ca Divinitatea să ne despartă!

SIMPLU MESAJ (2)

2.

Mă întreb uneori ce mijloace găseau
oamenii primitivi pentru a-şi exprima sentimentele.
Mormăiau, urlau, sau poate, mai degrabă,
ucideau un falnic iguanodon,
saurian ierbivor din epoca mezozoică?
Nu de alta, dar ca să aibă iubita îmbrăcată în blănuri de ghepard ce frige
la focul descoperit de curând.
Noi n-am evoluat prea mult.
Vă privim, iubitelor, cu aceeaşi expresie profundă de dorinţă pură.
Vă şoptim cuvinte de dragoste pe care le uităm imediat
Ce răsuflarea voastră caldă ne atinge gâtul.
Şi nu ne mai amintim, cu secolele,
Care a fost numele primei noastre femei.
Şi cu toate astea ne veţi iubi în continuare
Ne veţi admira în gura mare pentru că aşa simţiţi că avem nevoie,
Şi în ceasul când în dicţionarul vieţii voastre
Nu va mai exista cuvântul speranţă
Ne veţi îngropa amintirea sub o grămăjoară de frunze moarte
Şi veţi păstra, presat, între inimă şi suflet,
Primul trandafir primit la prima întâlnire.

Şi poate nu credeaţi atunci, iubitelor,
Că vă veţi îndrăgosti de timizii ce nu-ndrăzneau să vă ia de mână
Şi să vă spună cuvinte împiedicate ca şi pasul lor.

Nu suntem mai buni decât alţii,
Ci doar ne mistuim cu aceeaşi flacără ca şi voi.
Oricum ar fi, numele nostru nu este “Dumnezeule! “