PENTRU CINE?

Pentru cine pot fi cuvintele ca şi mersul pe bicicletă,
Pentru ce fel de om?
Pentru omul profund, cel care trage prin viaţă
o brazdă groasă, reavănă,
Căruia i se păstrează, cuminte, un loc de veci
În vârf de munte,
Sau un loc călduros la spitalul de nebuni?
Sau pentru cel ca mine, gol, insignifiant,
Privind în oglinda adevărului minciuna propriei existenţe?

Ascunde-ţi lacrima, tu, doică.
Nu pe umerii tăi zace neputinţa mea,
Nu glasul tău face inima mea să putrezească
Să-şi nege ţelul, ritmul şi cântul.
Ai tras la timp cortina spectacolului meu,
Şi pentru asta îţi mulţumesc.
Caut acum alţi spectatori,
Poate se vor afla printre ei unii goi,
Insignifianţi, care să nu tragă prin viaţă,
Inutil, aceeşi brazdă reavănă, groasă,
Al căror loc de veci să fi părăginit demult,
În timp ce avatarul nebuniei zburătăceşte, nelămurit,
prn jurul clădirii de sticlă,
altădată spital de nebuni.

Cuvintele nu sunt, nu pot fi ca mersul pe bicicletă...
Ele dor, ele respiră, cântă, râd, doresc, şi ard.