SANCTA SIMPLICITAS

Îmi plânge sufletul cu lacrimi grele de trufie.
Mă mint că am un loc făcut cu coatele existenţei mele
În coasta nepăsării tale, stupid privitor ce te holbezi la fruntea mea!
Mă mint că aparţin lumii tale putrede, dar strivesc cu călcâiul oferta ta de pace,
Oferta ta de acceptare care mă jigneşte,
Care mă apasă, pentru că ai folosit cerneala mărinimiei ca să o semnezi,
Şi mie nu-mi trebuie mărinimia ta, nu caut mărinimia unei gâze,
Am micile mele orgolii care par enciclopedice pentru imaginaţia ta,
Şi sunt obosit…

Îmi râd ochii cu sclipiri reci de spadă spaniolă.
Te mint că ai un loc pe veci în cugetul meu necugetat
Printre frunzele crengilor mele, stupid mânuitor al bardei ce mă ucide!
Te mint că tulpina mea nu doare, dar sângerez prin aşchii şi prin geamăt,
Insistenţa ta de a lovi mă bucură,
Mă incită, pentru că pui ură în fiecare icnet, pentru că mă arăţi cu degetul,
Şi mie îmi trebuie ura ta, am nevoie de ura unei gâze,
Am marile mele dorinţe care par inexplicabile pentru limitarea ta,
Şi sunt obosit…

Îmi arde pielea cu miros de stânci prăfuite.
Vă mint că am un loc păstrat la trei coţi de pământ
Pe dealul unde îşi dorm somnul bunicii mei, stupizi admiratori ai odiseei mele!
Vă mint că lacrima mea nu e lacrimă, dar am ochii tulburi de amintiri şi vise,
Naivitatea voastră mă înduioşează,
Mă oboseşte, pentru că vreţi să îmi mângâiaţi creştetul care nu cere dragoste,
Şi mie îmi repugnă prea multă apropiere, nu cer apropierea voastră,
Am imensele mele plânsete interioare care par zâmbet pentru superficialitatea voastră,
ŞI chiar că sunt obosit…
SANCTA SIMPLICITAS!