In trufia mea

Ard trestii pocnind pe colibele negre...
Se uscă pe pietre al meu sânge liber
Se-amestecă cu cel de berbec de departe adus
Să-nduplece-n jertfă pe însuşi Zalmoxis...

Sunt morţi toţi acum...sau ologi, sau în lanţuri.
Doar cerul sălbatec mi-e casă în humă,
Plecat-au să moară molcom chiar şi zeii
Când Roma-şi înalţă trufaşă columnă.

Să trec peste munţi e prea chin şi-i ruşine.
Dar trebuie-n vatră să şoptească nepoţii
Cum mulţi presărat-au câmpia la Tapae
Venetici, de-ai noştri, în moarte-nfrăţiţi...

Vor scrie-n tăbliţe cum printre creneluri
Luptând aţâţaţi de trei ori i-am respins...
Şi-or scrie-n dispreţ că nu arcul sau spada
Ci apa-otrăvită în final ne-a învins...

Sunt singur acum...şi-i singură şoapta
Ce moarte-mi strecoară în suflet şi-n gât
De n-o fi degeaba nici viaţa, nici jertfa,
Veninul de şarpe l-aş soarbe...şi-atât.