quo vado...

Mi-e frică, mi-e groaznic de frică de clipa
în care, în urmă privind, nu-ţi voi mai simţi pasul.
Atât de mult s-a obişnuit tâmpla mea cu umărul tău,
Fiinţa mea cu himera ta,
Încât despărţirea, catastrofala despărţire
împrumută dimensiunile unui dezastru.
Putem să rostim senin adevăruri universale,
Căci inima are căile ei şi râde, stînd în fund
şi arătând cu degetul,
de eforturile noastre, stupide şi copilăreşti,
Să negăm cu un cuvânt o întreagă Cale.
N-o să ştiu niciodată să îţi spun să rămâi.
Cred că nu vorbele mele, ci sufletul tău
ar şti să şoptească mai bine care este drumul.
Pentru amândoi.
Cu mine te va durea sălbăticia munţilor
şi ţi se vor înfunda în nisip tocurile sandalelor.
N-am învăţat încă să tupilez în buzunar lacrima
Cînd alte mâini te apucă de după umeri
Şi caut răspunsuri printre razele de soare,
Descompuse de apă în culorile curcubeului.
Cum însă ele sunt tăcute,
Mă întorc către mine însumi, prea înţelept,
să îmi urez cu stoicism "noapte bună",
când ştiu că noaptea nu mă vrea,
Iar bunătatea ei îmi e oricum străină.
Şi atunci mă plimb printre visuri,
Înfruntându-le ca într-un joc,
Convingându-mă că nici nu ai existat,
Că nu mirosul tău joacă tontoroiul
Pe colţul mototolit al pernei mele,
Ci că Isolda mea şi-a trăit viaţa în alte vremuri,
Iar eu, aflat în faza de negare a unei boli
care îmi macină mintea şi carnea,
Ţi-am născocit existenţa din singurătate...

Şi ştiu, o, să nu-ţi închipui că nu ştiu,
Că urechi surde îmi vor ignora rugăciunea,
cu care îţi voi implora umărul,
Când, obosit de săvârşirea a prea mult bine,
Voi rătăci, pentru ultima oară, drumul.